.
.
.
.
.

28 octombrie 2021

arh. Constantin Joja - ”Izvoare noi pentru arhitectura românească modernă”



Casă  din Craiova, sec. XVIII. Compoziţie clară, tratată fără nici o şovăire ; 
registru superior de reflex continuu, registru inferior de lumină punctat de intrări. 
Unitate volumetrică, ritmică şi coloristică (foto Paul Petrescu)

Vorbindu-se despre tradițiile arhitecturii românești, în mod obișnuit se face apel la monumentele de arhitectură populară și religioasă. Arhitectura urbană rămâne cu totul în afara atenției cercetătorilor. O privire mai atentă asupra vechiului fond de construcții duce însă la concluzia că se poate vorbi, cu mult temei, de o tradiție românească și în arhitectura urbană. Cristalizată cu deosebire în secolul trecut, aceasta se distinge - așa cum voi încerca să demonstrez - prin calități artistice cu adevărat excepționale.

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cum dezvoltarea așezărilor urbane în țările românești, constructorii locali au fost preocupați de găsirea unor soluții - funcționale și de ordin estetic - proprii realizării unor edificii cu programe variate - case de locuit, hanuri etc. în mod firesc, întemeindu-se pe tradițiile multiseculare ale arhitecturii populare, meșterii au considerat la importanța cuvenită o problemă care poate fi socotită fundamentală pentru înțelegerea arhitecturii românești în general: spațiul de legătură dintre interior și exterior, altfel zis, prispa, cerdacul sau pridvorul. Adaptându-se noilor condiții de viață - care reclamau construcții mai ample, uneori cu mai multe nivele - și folosind cu abilitate virtuțile unui nou material, meșterii noștri au reușit să ridice clădiri reprezentative pentru gustul local: cu compoziții clare și echilibrate, cu ample suprafețe vitrate menite să protejeze de intemperii spațiul tradițional al prispei.

Într-o vreme in care orașele începeau să se populeze cu arhitectură eclectică - neoclasică, neogotică etc. - o parte din meșterii constructori perseverau în a ridica edificii care prin logica structurilor și sobrietatea decorației răspundeau spiritului local și tradițiilor de arhitectură populară românească.

Din nefericire, atunci când - mai târziu - ideea unei arhitecturi cu specific autohton a început să câștige teren, aceste construcții nu au intrat în câmpul de interes al inițiatorilor săi. Realizatorii arhitecturii neo-românești au pornit de la construcțiile religioase îndeosebi, fără să înțeleagă logica structurilor, a distribuției volumelor acesteia, aplecându-se doar asupra elementelor de suprafață, iar arhitectura țărănească n-au privit-o decât sub unghiul pitoresc.

Confuzii regretabile au catalogat arhitectura românească de care ne ocupăm într-o  stilistică balcanică.

În realitate, aproape fără corespondență cu tipurile dezvoltate în țările care ne înconjoară, arhitectura noastră urbană cu cerdac închis, așa cum s-a constituit în secolul trecut, este de o autenticitate incontestabilă, derivând din arhitectura țărănească cu prispă. Construcțiile au fost rând pe rând demolate și s-au degradat fără a fi studiate, menționate, cel puțin, sau fotografiate. Ea îi prelungește, totuși, existența, în numeroase exemplare de o frumusețe remarcabilă, care ne permit o reconsiderare.

Socot necesar să atragem atenția asupra unei erori. S-a crezut anume că arhitectura pământeană ar fi o arhitectură pitorească. S-a uitat însă că pitorescul presupune varietatea de compoziție, surpriza, multiplicitatea mijloacelor plastice, șoc volumetric, șoc ritmic, șoc coloristic, și că nici unul din aceste mijloace compoziționale n-au făcut parte din structura arhitecturii noastre tradiționale. Dimpotrivă, caracteristice pentru arhitectura civilă românească, țărănească și urbană, sânt integritatea formei, unitatea volumetrică și ritmică, continuitatea registrelor de umbră, reflex sau lumină, indiferența pentru tratarea zidului, structura clară pe stâlpi și grinzi cu excluderea arcului. Este o arhitectură aeriană, de umbră și lumină, o arhitectură monumentală prin concentrarea și unitatea de sensuri.

Exemplele de arhitectură urbană românească (prezentate în ilustrațiile alăturate), alese fie chiar la întâmplare, par surprinzătoare doar datorită faptului că această arhitectură nu a fost cercetată niciodată ș totuși ea a format fondul general al construcțiilor din orașele noastre într-o unitate stilistică desăvârșită, de la Turnu Severin la Botoșani.

Între arhitectura modernă și arhitectura veche urbană românească se pot observa lesne similitudini frapante, fapt care indică o similitudine de gândire bazată pe logica formelor, a materialelor, a funcțiilor. Enumerarea acestor coincidențe nu are alt rost decât de a sublinia disponibilitatea arhitecturii urbane românești, sugestiile pe care studiul ei le poate oferi arhitecților contemporani și de asemenea plasticienilor. Luând în considerare similitudinile, vom remarca desigur și o seamă de deosebiri. Arhitectura noastră tradițională a cultivat întotdeauna unitatea integrală a volumului, a ritmului și registrelor de lumină, reflex și umbră, ca și arhitectura modernă, în forma ei clasicizantă perfectată de Mies van der Rohe, Gropius și Le Corbusier. Coincidențe plastice desigur, dar semnificative pentru adânca înțelegere arhitecturală a poporului român.

8 octombrie 2021

PAVILIONUL COMPANIEI AMERICANE GOODRICH la Expoziția Internațională ”New York World's Fair 1939”

La  Expoziția Internațională New York World's Fair 1939, alături de pavilioanele naționale ale câtorva zeci de țări și ale ramurilor de activitate reprezentative din SUA, au existat și pavilioanele a patru dintre cele mai importante companii industriale americane: GENERAL MOTORS, CHRYSLERS MOTORS, FORD și GOODRICH - primele, fabricante de automobile, industrie aflată în plin avânt, iar ultima, producătoare de anvelope, indispensabile celor dintâi.

Pavilioanele companiilor erau grupate în partea de sud-vest a Flushing Meadows–Corona Park (în partea de jos a hărții atașate).

În perioada interbelică compania GOODRICH din SUA a fost coproprietarul uzinelor de anvelope BANLOC-GOODRICH de la Florești, Prahova și a blocului de birouri a companiei de pe Calea Victoriei 218 din București, proiectate de arh. Octav Doicescu în 1938.



Pavilionul companiei americane GOODRICH, cea mai mare producătoare de anvelope la nivel mondial, la Expoziția Internațională New York World's Fair 1939


În partea stângă este pavilionul GOODRICH cu un teren de testare a performantelor anvelopelor. Vis-a-vis, în partea dreaptă a fotografiei, este pavilionul GENERAL MOTORS


Vedere de ansamblu a Expoziției  New York World's Fair 1939 - nu toate pavilioanele sunt finalizate


Harta Expoziției Internaționale New York World's Fair 1939
Jos în partea stângă este pavilionul GOODRICH, vis a vis de pavilionul GENERAL MOTORS








6 octombrie 2021

20 noiembrie 1938 - Vizita la Palatul Elysée a Regelui Carol al II-lea și a Marelui Voievod Mihai

Regele Carol al II-lea și Marele Voievod Mihai în vizită la palatul Palatul Elysée, 
Paris, 20 noiembrie 1938

În timpul vizitei regale de la Paris, ziarul „New York Times" publica un articol în care corespondentul său de pe malul Senei surprindea corect situația dificilă a țării noastre, arătând că „Germania încearcă a forța mâna României, exploatând chestiunea minorității ungare. Ca şi la Londra, guvernul încearcă la Paris să obțină sprijin pentru apărarea frontierelor României, dar pare-se, ca și în cazul Cehoslovaciei, Anglia și Franța nu sunt dispuse a lupta pentru România, fiind afară de zona lor de influență și protecție". Nici în plan economic, lucrurile nu s-au mişcat mai repede, tratatul comercial al României cu Franța fiind încheiat abia în primăvara anului următor, la 31 martie 1939, la opt zile după parafarea convenției comerciale cu Germania. 


Carol al II-lea făcea peste ani o apreciere a călătoriei sale diplomatice din toamna anului 1938: „S-au făcut eforturi de a dezvolta interesul democrațiilor pentru România" - scria fostul rege în cartea sa ”În zodia Satanei”, explicând că ”vizita oficială făcută la Londra şi altele la Paris au avut acest scop. Ele au fost folositoare din punctul de vedere al regimului, care începea, în sfârșit, a fi priceput, dar din punct de vedere economic și al întăririi rezistenței (aceste vizite) n-au adus decât decepții. Politica de împăciuire, care era să culmineze prin rușinea de la Munchen, ne asvârlea, vrând-nevrând, în orbita germană. Guvernele marilor puteri n-au văzut că era ora a douăsprezecea ca să facă un efort suprem pentru a salva o situațiune care devenea gravă”. 


La aproape șase decenii de la aceste vizite, în 1995, încercând o evaluare a acelui turneu diplomatic, regele Mihai I al României avea scrie că „în aparență, Londra si Parisul ne primiseră într-un mod care lăsa să se presupună o anume căldură în relațiile noastre, dar cred că, în realitate, entuziasmul era mult mai ponderat. Aceste două călătorii fuseseră deosebit de delicate, pe plan diplomatic, pentru tatăl meu. El voia să-i îmbuneze pe englezi și pe francezi care, însă, cunoșteau cât se poate de bine situația noastră internă, în special importanța acelei Gărzi de Fier pe care o finanțau naziștii. Englezii și francezii credeau ei oare că era inevitabil ca România să se arunce în brațele lui Hitler? În orice caz, au rămas neîncrezători față de Carol al II-lea”.


textul este preluat din Carol al II-lea al Romaniei, un rege controversat de Narcis Dorin Ion, Editura Magic Print, Onești, 2020, volumul 3, pag. 124-125
fotografia face parte din Colecția Liliana Chiaburu 



20 septembrie 2021

ARHITECTURĂ TRADIȚIONALĂ DIN DÂMBOVIȚA / Casa Angela Georgescu, Târgoviște, Dâmbovița





sursa imaginii: Colecția privată Prof. Mircea Alifanti
fotografie preluată din volumul ”Curți domnești și boierești în România”, autor: Anca Brătuleanu, Editura Simetria 1997


19 septembrie 2021

ARHITECTURĂ TRADIȚIONALĂ DIN TELEORMAN / Casa Bellu, Tărtășeștii de Sus, Teleorman



sursa imaginii: Colecția privată Gheorghe Bagdat
fotografie preluată din volumul ”Curți domnești și boierești în România”, autor: Anca Brătuleanu, Editura Simetria 1997


3 septembrie 2021

arh. Constantin Joja / Casa Mateescu, 1938, Pucioasa, jud Dâmbovița





sursa fotografiilor:
fotografia (1) - cca. 1970. autorul este arh. Constantin Joja și a fost preluată din volumul ”Actualitatea tradiției arhitecturale românești” de arh. Constantin Joja
fotografia (2) - 2017, prelucrată prin eliminarea elementelor care bruiau obiectul de arhitectură pentru o mai bună înțelegere a volumului.

14 august 2021

CASA ISAIA LERESCU / Târgoviște, Calea Câmpulung 2



fotografii: Andrei Negusiu


Pe acoperiș există niște panouri fotovoltaice pe care le-am scos la editarea primei fotografii, postez originalul mai jos. Dacă dați clic pe imagine, se mărește.



12 august 2021

ARH. CONSTANTIN JOJA / Casa Stănescu, Năeni, Buzău, cca. 1935





Nu știu dacă această casă mai există. Dacă aveți informații despre ea, va rog mult să îmi scrietți!


sursa imaginilor:
- fotografie de arh. Constantin Joja preluată din volumul ”Actualitatea tradiției arhitecturale românești”, arh. Constantin Joja
- - fotografie de arh. Constantin Joja preluată din volumul ”Regionalism în arhitectura secolului al XX-lea”, arh. Adrian Mahu 

21 iulie 2021

ARH. ION BOCEANU - Locuința arhitectului pe strada Aviator Gh. Stâlpeanu 13




Am locuit pe această stradă mulți ani, de dinainte să intru la facultate, și îl zăream din când în când în curte pe arhitectul Ion Boceanu care era deja foarte în vârstă...

CONACUL TUTU (FLORICA) GEORGESCU, născută Oroveanu, soția dirijorului George Georgescu / Văleni, comuna Brancoveni, jud. Olt, 1939



Fotografia Conacului Tutu Georgescu este copiată din cartea 
”Conacele din Romanați” de Dumitru Botar 

Nu se știe cine până acum cine este arhitectul care a proiectat acest conac. 

Bănuiala mea este că arh. Duiliu Marcu, bun prieten al tatălui adoptiv al lui Tutu Georgescu, celebrul inginer energetician Constantin Bușilă,  căreia Duiliu Marcu îi proiectase deja până la acea dată trei case în București, a fost implicat în lucrare. Dar nu putem ști cu siguranță în ce a constat această implicare căci relatările care au ajuns la noi au putut fi alterate din diferite motive.

Presupunerea mea este că Duiliu Marcu a făcut cel puțin o schiță a acestui conac.

După cum povestește Tutu Georgescu, la acoperiș a trebuit să se consulte cu Duiliu Marcu. Motivul presupus de mine pentru care a făcut asta este faptul că laturile casei nu s-au realizat riguros egale, adică casa edificată nu era un pătrat exact precum în proiect, și din cauza asta în vârful acoperișului rezulta o mică coamă care trebuia evitată. Cel puțin asta este cea mai frecventă problemă care apare la acoperișurile caselor de forma pătrată care se execută cu echipe fără pretenții.

Îi mulțumesc în primul rând lui Dragos Andreescu, cel care a identificat sursa fotografiei conacului pe care o găsisem pe facebook.



Textul din cartea lui Dumitru Botar care însoțește imaginea conacului


TUTU (FLORICA) GEORGESCU, născută Oroveanu, 
soția dirijorului George Georgescu



TUTU GEORGESCU DESPRE CONACUL DE LA VĂLENI, comuna Brancoveni, Olt, într-un interviu din 2002:

”Am respectat doi oameni: pe bărbatu-meu şi pe tată-meu. […] Şi pe amândoi nu pot să-i servesc, nu pot să le aduc nici cea mai mică mărturie a respectului şi dragostei mele, pentru că nu am bani. Am case care mi s-au furat, am moşie care mi s-a luat, am conac pe care mi l-au dărâmat. Şi când am spus primarului: 
- Domnule primar, cum ai lăsat să se dărmâne? Că eu mor mâine-poimâine şi nu plecam la cimitir cu conacul, vă rămânea vouă! Că unde puneţi grâul, nenorociţilor, sub umbrelă? Nu-l băgaţi în magazia mea?!
Casa mea era un patrimoniu naţional, era superbă, cu cinci vagoane de lemn băgate în casă [la construcţie]!

Unde aveaţi casa?

În Romanaţi, la Brâncoveni. Era superbă, dominam, aşa, pe deal, Oltul… Mi-a venit Oltul de două ori [în grădini], mi-a venit grindină de două ori, mi-au luat apele cărămida, mi-au plecat oamenii care construiau la război, am făcut cu mâinile mele tot cimentul casei, am făcut cu mâinile mele toate plantaţiile, tot… Au ras casa! Şi i-am spus primarului:

- De ce ai lăsat să se dărâme casa?
Cică:
- Dar ce era să fac?!
- Nimic, decât un telefon la prefect să-i spui: Domnule prefect, un bun naţional se dărâmă, veniţi şi luaţi măsuri. Atât trebuia să faci!” ”




P.S. Ce nu se spune direct în această relatare este ca cei care au distrus acest conac la câțiva ani după 1989 sunt sătenii care auziseră că urma să se dea legea retrocedării.

20 iulie 2021

Casa din Muscel, Muzeul Golești




Acesta fotografie surprinde foarte bine elementele definitorii ale frumuseții acestei case: proporția dintre înălțime, lățime si înălțimea acoperișului și proporția dintre plinul zidăriei parterului și golul pridvorului de la etaj.
Fotografie: fusion_of_horizons


În Arhiva de subiecte a blogului (pe coloana din dreapta) sunt şi alte articole cu imagini de case tradiţionale. 
Ca să ajungeţi la Pagina Principală, daţi clic pe inscripţia ATELIERUL DE ARHITECTURĂ din antet.

16 iulie 2021

Povestea cuvântului „mitocan“, spusă în jurul anului 1920 de Dumitru Carapancea, şeful Poliţiei din Ploieşti

Ploieștiul vechi


În jurul anului 1920, Dumitru Carapancea, şeful Poliţiei din Ploieşti a căutat originea unui cuvânt tot mai folosit în limbajul epocii şi care, mai târziu, avea să cunoască o lungă carieră, „mitocan“. Om instruit, Carapancea cocheta cu scrisul şi a publicat nuvele savuroase, în care lua în râs inclusiv poliţiştii. El a explicat cum „mitocan“ provine de la cuvântul „bumbac“

 De la „Republica de o zi“ lui Candiano Popescu, la I.L.Caragiale şi Nichita Stănescu, ploieştenilor le place să spună, despre ei, că totul în oraş a fost special, iar oamenii au încercat, pe cât au putut, să iasă de sub mantia provincialismului, chiar şi prin anecdote care au făcut înconjurul ţării. Oraşul a avut, mai mereu, personalităţi şi individualităţi, care o dată cu trecerea timpului au devenit figuri emblematice ori anecdotice ale urbei şi nu numai. La Ploieşti, Poliţia şi-a avut şi ea astfel de personalităţi, începând de la Ghiţă Pristanda – personajul imaginar al lui Caragiale, mergând până la autenticul poliţai al „Republicii de o zi“ - Stan Popescu şi terminând cu eroul istorioarei cu mitocani - Dumitru Carapancea.

 „Carapancea, şef al Poliţiei oraşului Ploieşti în primele două decenii ale secolului al XX-lea, a rămas în memoria ploieştenilor ca fiind un om instruit care a cochetat şi cu scrisul, el fiind autorul unui ghid – «Călăuza oraşului Ploieşti», din 1914, extrem de interesant pentru istoricii de astăzi. Conţinutul ghidului reprezintă o frescă ploieşteană inventariind societăţile economice, culturale mai importante, cluburile politice, instituţiile şi conducătorii lor, restaurante, medici, avocaţi, numele străzilor, abonaţii telefonici etc“, ne-a povestit despre poliţistul Carapancea istoricul ploieştean Dorin Stănescu.

 Dacă acest ghid este unul pe care l-a putut scrie beneficiind de informaţiile furnizate prin natura meseriei sale (în 1921, el a mai publicat şi un ghid profesional „Cartea sergentului de oraş“), Carapancea a publicat în 1919, câteva schiţe literare intitulate „Şi mai bune şi mai rele. Schiţe. Nuvelete. Amintiri“ care sunt povestiri din viaţa sa de poliţist şi ulterior de şef de poliţie la Ploieşti. În 1921, el a publicat chiar şi un roman intitulat „Ada“. 

 „Câteva dintre schiţele sale nu au cum să nu atragă atenţia. În „Vardişti amabili“ spune povestea unor poliţişti  naivi care au ajutat nişte hoţi să care lucrurile furate, iar în „Boxorul necunoscut“ vorbeşte despre campionul naţional al Angliei la box, Davys Kleacke, ajuns dintr-o întâmplare la Ploieşti, unde intră într-un restaurant şi este deranjat de glumele proaste ale beizadelelor ploieştene cărora le administrează o corecţie severă“, povesteşte Dorin Stănescu despre activitatea literară a lui Carapancea.

 

Povestea cuvântului „mitocan“

 Pasionat de poveşti şi elucidarea de mistere, fie ele poliţiste sau filologice, poliţistul este şi autorul unei schiţe în care explică „De Unde Vine Cuvântul Mitocan“, din care reproducem mai jos explicaţia autorului:

 „Iată un cuvânt foarte des întrebuinţat în limba noastră, a cărei origină nu ne-a explicat-o încă filologii. E un cuvânt care de şi ar pare neaoş românesc, e de curând introdus în limba noastră. Prin filele colbăite ale vechilor cronici l-am căuta în zadar; poporul de la ţară, ţăranii, nu-l au introdus încă în graiul lor. Abia dacă a putut pătrunde puţin prin satele din jurul oraşelor; în Moldova, la moldovenii neaoşi, se aude foarte rar; iar în cele-lalte părţi ale românismului nu se aude de loc. El e de origină franceză, prin urmare e un neologism. E o deformare a două cuvinte franţuzeşti: demi-coton.[…].

 Pe la 1850 exista în Bucureşti un mare negustor roman de marchitănie şi braşovenie, Becheanu. […] Pe acele vremuri era o mare cerinţă pe piaţă de stofe pentru că eram în perioada de schimbare a costumului (este vorba despre renunţarea elitei româneşti la costumul şi moda orientală - şalvari, işlic, turban - şi îmbrăţişarea modei, vestimentaţiei  occidentale). Neapărat că la început se aduceau stofe fine care erau scumpe foc şi deci inabordabile pentru cei cu chimirul mai anemic. Becheanu atunci, om cu perspicacitate comercială, a adus spre vânzare stofe mai uşoare, mai ordinare: jumătate lână, jumătate bumbac (cotton), şi fie că erau chiar din Franţa, fie că voia să le treacă ca atare le zise: demi-coton şi apoi mai pe scurt, mi-coton. Pretutindeni nu mai auziai vorbinduse decât micoton şi prin o stâlcire a cuvântului, în curând cuvântul deveni, în gura mulţimei, mitocan, desemnându-se prin el pe omul din popor, de jos, lipsit de gust şi rafinament. Şi pe această cale s-a îmbogăţit limba noastră cu un nou cuvânt. Explicarea nunumai că pare verosimilă ci e chiar cea adevărată. O deţin de la răposatul general Papazoglu ce mi-a fost bunic, şi care era un om învăţat şi cult pentru vremurile lui...“ scrie în schiţa „De Unde Vine Cuvântul Mitocan“ poliţistul Dumitru Carapancea.

 Povestea cuvântului, consemnată de poliţist, nu este departe nici de explicaţia din „Dicţionarul explicativ al limbii române“, editat de Academia Română. Potrivit DEX-ului, „mitocan“ desemnează un om cu comportări grosolane, vulgare, sinonim cu „bădăran“ şi „mojic“. Învechit, desemna un locuitor de la periferia unui oraş.

 

sursa: adevarul.ro

 

MITOCANUL CA FACTOR AL CIVILIZAȚIEI ROMÂNEȘTI - – G. M. Cantacuzino (în revista Simetria II, 1940)

Ce e un mitocan?

El nu reprezintă o categorie socială, dar se găseşte abundent în toată societatea românească şi ia toate aspectele, exercită toate funcţiile, e omniscient şi veşnic prezent în treburile româneşti. Mitocanul nu e nici mahalagiul zgomotos, burtă-verde fericit de a trăi, nici chefliul superficial. Mitocanul e îngâmfatul zeflemist şi sceptic, care rezolvă orice situaţie, orice problemă oricât de gravă cu un spirit vulgar. Mitocanul are o putere corosivă asupra vieţii noastre intelectuale şi mai ales asupra vieţii noastre de stat.

Mitocanul s’a născut supărat şi contra! Contra oricărei iniţiative generoase, contra instituţiilor existente, contra optimismului, contra eroismului. E patriotard cu toate că e antipatriotic, e amoral dar sever, e obraznic şi laş.

Ceea ce face însă din mitocan vrăjmaşul No. 1 al civilizaţiei româneşti e dorinţa lui de a vâna iluziile şi idealurile şi de a dărâma metodic speranţele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate şi mândre complexuri de inferioritate, de a cultiva înjosirea şi de a încerca a menţine viaţa românească într’o ipostază de autoironizare, de denigrare şi de lipsă de încredere.

Incult şi vehement, nu e în curent cu istoria României pe care o neagă şi cu prezentul românesc pe care încearcă a-l distruge sau cel puţin a-l micşora.

Nu citeşte mai ales cărţi româneşti, nu ia parte la viaţa autohtonă dar judecă şi bate din mâini la fiecare înfrângere, zicând că o prevăzuse. Fuge de răspunderi dar cere onoruri. Nu călătoreşte, dar face veşnic comparaţii cu străinătatea. Nu îşi creşte copiii, dar îi declară geniali. Produs postbelic al unei Românii zăpăcite, el menţine în mediul românesc o stare gripală, stânjenind ori ce activitate mai darnică şi lăsând să se piardă o bună parte din patrimoniul energiei acestui neam. Din acest motiv intelectualii ca şi artiştii trăesc departe de ceea ce se chiamă societatea noastră.

Arhitecţii cari nu-şi pot permite luxul suprem: izolarea, au fost insă într’o largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderenţa lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline, a adus spre acest nihilism de forme şi exces de elemente în arhitectura capitalei. Informându-se numai la cinematograf după mese prea lungi şi zile goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care faţade din ţara bască au ferestre veneţiene sau faţade mexicane au elemente brâncoveneşti, pe când cupole romane acoperă săli de bae şi catapetesme servesc drept bar pentru a servi cocktail-uri. Nu e credincios, dar totuşi are cavou la Bellu în stilul cel mai pompos posibil, pentru a putea înfrunta cu seninătate veşnicia alăturea de regi şi de sfinţi.

Tăvălit în beatitudinea vulgarităţii sale, el nu-şi dă seama că vremurile se schimbă şi lucrează pe nesimţite dar metodic in contra lui. Faţă de gravitatea vieţii de astăzi el este menit pieirii. De altfel, apăsătoarea lui prezenţă se simte mai ales în Bucureşti. Provinciile, cu o viaţă mai simplă, nu sunt un mediu favorabil acestui gen. In progresiva disciplinare a vieţii româneşti câmpul de acţiune al mitocanului (a cărei nevastă e adesea o estetă), se reduce din ce în ce. Totuşi, mult după dispariţia mitocanului de pe scena actualităţii, ravagiile lăsate de dânsul se vor simţi.

G. M. C.





15 iulie 2021

BLOCURILE MODERNISTE DE LA INTERSECȚIA MAGHERU CU C.A. ROSETTI




Blocurile SCALA și JAWOL proiectate de Rudolf Fränkel, arhitect de frunte al avangardismului german emigrat în România în vara anului 1933, sunt expresii ale funcţionalismului dinamic definit de Erich Mendelsohn, profesorul lui Fränkel.

Blocul MALAXA - BURILEANU al arh. Horia Creangă (Bălcescu 35-35A) a făcut școală și este socotit de unii ca cel mai înalt exemplu de arhitectură modernistă românească. În conceperea acestuia, Creangă a pornit de la ideea principală de „simplitate a linilor pure”.

Blocul ALGIU  proiectat de arh. Emil Nădejde cu forma sa de vapor, dar care era mai puțin prezent pe bulevard fiind dezvoltat de-a lungul str. C.A. Rosetti, sunt de părere că era cea mai spectaculoasă clădire din intersecție până la cutremurul din 1977. 

Deși este situat puțin mai departe de intersecție (Bălcescu 32), am inclus în postare și Blocul ELIAS (denumirea este incertă) proiectat de arh. Ion Boceanu care este un exemplu de arhitectură modernistă de cea mai bună calitate. Nu am reușit să deslușesc exact cronologia construirii imobilelor ilustrate aici, dar se pare că Blocul Boceanu este printre primele ridicate.

Imobilul SANITAS (Bălcescu 36) al arh. Virgil Nițulescu, o plombă între blocul arh. Boceanu și Blocul ALGIU, este situat în fața Blocului MALAXA pe care s-a dorit a-l continua din punct de vedere stilistic. Deși a fost pornit cu cele mai bune intenții, blocul s-ar înscrie mai potrivit în plastica fronturilor de pe șos. Ștefan cel Mare, împreună cu imobilul UNIC aflat vis-a-vis (Bălcescu 33). 


Lista blocurilor din fotografii:

- Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
- Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 / arh.  Rudolf Fränkel din punct de vedere plastic și Eugen Shimsy, 1936-37
- Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
- Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37
- Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)
- Blocul SANITAS, Bd. Bălcescu 34-36 / arh. Virgil Nițulescu, 1957





Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  


Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel
Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37



Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37



Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel

fotografie: Willy Pragher, mai 1937


Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel

fotografie: Willy Pragher, mai 1937


Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel
Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  

fotografie: Willy Pragher, mai 1937


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37
Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)



Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)

fotografie: Willy Pragher, 1937



Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)


Blocul SANITAS, Bd. Bălcescu 34-36 / arh. Virgil Nițulescu, 1957

fotografie: Corvin Stasek, 1961 / sursa: arhiva UAR


Blocul SANITAS, Bd. Bălcescu 34-36 / arh. Virgil Nițulescu, 1957

fotografie: Corvin Stasek, 1961 / sursa: arhiva UAR