.
.

25 februarie 2014

arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Ed. Eminescu, 1981 (1.)


Publicăm aici primul calup din conținutul integral al carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini .





SUMAR

Prefaţă 5
Nota autorului 13
Cuvînt înainte 15
„Arhitectura e un fapt liric" 21
Arhitectura civilă, arhitectura bisericeasca, arhitectura lemnului 29
Lumina româniei 38
Valoarea umbrei in arhitectura civila româneasca 40
Valoarea reflexului 49
Originalitatea arhitecturii româneşti 52
Autenticitate şi monumentalitate in arhitectura urbană româneasca 52
Iluzia influenţei balcanice 68
Satul românesc 72
Elemente ale arhitecturii 74
Oltenia 90
Maramureş 92
Ținutul cîmpulungului 95
Valea prahovei 98
Încheiere 103
Arhitectura ţărănească 107
Arhitectura urbană 129



PREFAŢĂ

Despre arhitectura româneasca „civila“ din mediul urban, mai ales, s-a scris foarte puţin, locul ei în monografiile sau tratatele de istoria artei sau a arhitecturii fiind redus, atunci cînd nu lipseşte cu totuL Excepţie s-ar părea ca face arhitectura „populară“, evident, preponderent rurală, cu anume ecouri în oraşele noastre, dar şi aceasta a fost tratată mai mult de pe poziţiile etnograjiei sau a istoriei artei popu¬lare, foarte puţini arhitecţi aplecîndu-se asupra ei de-a lungul ultimei sute de ani. Aşa se face că s-a acreditat, încetul cu încetul, ideea că de fapt nu avem o arhitectură orăşenească. Paradoxal, această situaţie trebuie pusă, în primul rînd, pe seama arhitecţilor, care nici ei nu pot fi socotiţi pe deplin răspunzători, datorită faptului că decenii în şir la şcoala de arhitectură nu s-a vorbit despre arhitectura urbană roma¬nească, atenţia şi eforturile profesorilor de istoria arhitecturii fiind total absorbite de strălucirea arhitecturii noastre medievale. Puţina atenţie acordată arhitecturii urbane a fost şi aceea îndreptată doar către oraşele transilvănene în care profesorii şi studenţii regăseau cîte ceva. din ceea ce ştiau ei despre marile stiluri ale artei şi arhitecturii occidentale aşa cum erau înfăţişate în numeroase şi vestite tratate. Despre oraşele româneşti de dincoace de Carpaţi, din Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia, nu se afla nimic scris, cunoaşterea acestei arhitecturi, de o mare originalitate şi de o frumuseţe cu totul remarcabilă, implicînd cercetări proprii, nemăsurat mai obositoare decît lectura cărţilor gata făcute. Dar, fireşte, nu cantitatea efortului a fost determinanta în neglijarea arhitecturii urbane din Ţara Românească şi Moldova, ci, aşa cum am spus, prejudecata că despre aşa ceva nici nu se poate vorbi. Iar atunci cînd arhitecţi de mare talent şi de mare ştiinţă, numele lui Ion Mincu trebuind să fie neapărat pomenit, au purces la „crearea” unui stil „românesc”, ei s-au îndreptat, în realizarea programului lor, mai ales decorativ, tot către izvoarele arhitecturii medievale religioase, cu oarecare preferinţă pentru epoca brîncovenească, rezultatele acestei orientări prelungindu-se de-a lungul secolului al XX-lea la vilele şi edificiile publice de stil zis „neo-românesc", variantă naţională a lui ”Nouveau Style“ a anilor 1900. ..... (cititi mai departe)

Pregătindu-mă să scriu aceste rînduri despre felul de a înţelege arhitectura românească al lui Constantin Joja a trebuit să mă îndrept către singurul ce scrisese, cu atîta talent şi strălucit orizont, tocmai despre impasul în care se găsea {în 1936) arta de a construi a români¬lor din pricina alegerii greşite a temei : „Temă veche, veşnică poate, dar în afară de nevoile noastre prezente, arhitectura religioasă n-a dat civilizaţiei româneşti moderne teme valabile, ci ornamente uzate“. Şi continua G. M. Cantacuzino, cu uimitor simţ al realităţii artistice dar şi al celei sociale : „Cred însă că cei care s-au dus să ceară forme şi modele arhitecturii bisericeşti pentru a redeştepta, pentru a reînfiinţa o arhitectură românească, n-au luat drumul cel mai sigur. învăţătura nu e sub bolta pictată cu sfinţi şi în aurul tîmplelor bogate“ (1939), şi termina pledoaria sa peste ani cu o întrebare retorică: „Trebuie oare să rămînem pentru veşnicie în cripta cu miros de tămîie a bizantinismului minor şi balcanizat?“ (1943). Alternativa este clară pentru G. M. Cantacuzino : „...tema (arhitectura) populară propune celor dornici să privească cu ochi noi o tematică ale cărei consecinţe ultime pot fi cel mai măreţ monumentalism“ (1936). La aproape c jumătate de veac de la aşternerea acestor gînduri, Constantin Joja, tovarăş al aceleiaşi idei pen¬tru o arhitectură românească cu adevărat modernă propune nu numai meditaţiei ci şi acţiunii o suită de splendide modele ce ar fi încîntat pe contemporanul său doar cu zece ani mai vîrstnic. Combatant aproape singuratic decenii de-a rîndul, Constantin Joja este, ca şi G. M. Cantacuzino, un „practician“, este un arhitect ce a construit, cunoscînd direct ”virtuţile materialului şi înţelegînd arcanele meşteşugului, ca unul ce descinde din nobila dinastie de meşteri-constructori aromâni, mulţi din neamul Joja înălţînd schele la Constantinopol şi în alte centre ale acestei părţi de Europa. Amîndoi au cunoscut şi recunoscut virtuţile extraordinare conţinute în acele neştiute şi deseori pierdute case ţărăneşti de munte, de deal, de cîmpie, de pe malul rîurilor, al lacurilor şi al Mării, făcute din pămînt, din lemn, din piatră, din cărămidă, acoperite cu paie, trestie, şindrilă, cu olane, ţiglă, cu tablă, cu lespezi de piatră, construite sub nivelul de călcare, la nivelul acestuia, înălţate pe partere de locuit sau pivniţi, însoţite totdeauna de prispe şi de foi- şoare, decorate măsurat cu crestături, sculpturi, traforuri şi stucaturi, case albe şi deschise, însorite şi umbrite, raţionale şi funcţionale. Amindoi au umblat şi au căutat capodoperele geniidui constructiv românesc în satele moşnenilor şi răzeşilor, în aşezările curţilor, conacelor şi culelor boiereşti, în uliţele şi pieţele oraşelor şi tîrgurilor din Ţara Românească şi din Moldova. Au explorat şi au luminat, dîndu-i sens, o imensă zestre strînsă pe pămîntul românesc de milenii, conferindu-i valenţe noi, moderne.
Textul şi ilustraţia lui Constantin Joja fac la un loc un lung şi convingător eseu, multe din frazele cărţii fiind comentarii aplicate strict la desenele realizate de-a lungul şi în urma unor ani şi ani de strădanii. Nu este un „studiu“ şi nu despre definiţii şi clasificări este vorbar ci despre sentimentul spaţiului şi al decorului în arhitectura românească, aşa cum le-a simţit, intens, pasionat, Constantin Joja şi aşa cum încearcă, prin intermediul mai ales al desenului, să le prezinte altora. Un tumult de idei şi sentimente, din care răzbat, fireşte, unele note evident personale, care pot sau nu pot fi acceptate de lectori avizaţi, unele înfrîngînd vechi prejudecăţi, altele pornind de la prejudecăţi ce-şi au originea în felul în care autorul înţelege şi simte istoria arhitecturii româneşti în întregul ei sau în dezvoltarea unuia sau altuia din elementele ei. Am aminti aici, dintre acestea, absolutizarea geamlîcului ca element esenţial şi definitoriu al arhitecturii urbane româneşti, sau imaginea iluzorie a liniei curbate spre poale a acoperişului tradiţional românesc, aducînd cu evazarea acoperişurilor de pagode, ambele opinii ţinind de un anume romantism în interpretarea arhitecturii româneşti.
De asemenea, se trece peste cîteva realităţi, cum ar fi aceea a apariţiei relativa casei înalte ţărăneşti, fenomen dealtfel comun unei vaste arii europene, după cum planul vechi, generalizat pe întreg teritoriul țării nu este cel simetric cu sală mediană şi două încăperi, ci cel alcătuit doar din două încăperi, „tinda“ şi „casa“, element iarăşi comun întregii arhitecturi rurale vechi europene. Dar textul lui Constantin Joja, colorat de o pornire, am spune, entuziastă, deseori stăptnindu-şi exaltarea, trebuie luat ca atare, în perspectiva întregii construcţii a cărţii, şi nu supus unei critici aplicate la detaliu, aşa cum s-ar proceda în cazul, de pilda, al unui tratat sau al unei monografii. Dacă, in ce priveşte poziţia şi conţinutul ideatic, textul autorului s-ar apropia de cel al lui G. M. Cantacuzino, atitudinea combativă, tonul vehement, se depărtează de reveria de care sînt impregnate Izvoarele şi popasurile. Tonalitatea diferită avîndu-şi temeiul prpbabil în diferenţa de temperament, poate că este şi un reflex al stării „moldave“ de gîndire şi acţiune a lui G. M. Cantacuzino, cu toată trăirea lui în mediul bucureştean, deosebită de evidentul „muntenism“, încărcat şi de amintiri sud-dunărene, al lui Constantin Joja. Nicăieri în textul acestuia nu vom găsi pasaje încărcate de lirismul izvorît din sentimentul precis al trecerii timpului ca în acea admirabilă definire a capitalei moldoveneşti supusă „alhi- miei subtile a farmecului ieşan... compus din lumina blîndă care învăluie totul în umbre, din praful sărăciei, din jalea uitării, din ecoul amintirilor, din miresmele aduse de vînt“ (1934). La Joja apărarea trecutului arhitecturii vechi, preponderent munteneşti şi olteneşti, Moldova lipsind aproape cu totul, nu se face doar în spirit evocator. Şi poate că nu fără dreptate, avînd în vedere ravagiile provocate de trecerea vremii, desigur, dar, şi mai trist, de către oameni, ducînd la schimbarea feţei oraşelor noastre, răpindu-le uneori personalitatea crescută de-a lungul veacurilor şi constituind, ea, argumentul continuităţii şi mărturia civilizaţiei citadine româneşti.
Prin problemele puse, vizînd aspecte importante ale devenirii nu numai arhitectonice româneşti, şi prin patosul imprimat dezbaterii car¬tea de faţă va fi cu interes citită. Ea va stîrni acorduri sau dezacorduri, în orice caz nu va lăsa indiferent pe nici un cititor, mai ales pe cei făcînd parte din aceeaşi tagmă cu autorul, dar nu numai pe ei, ci şi pe cei interesaţi de modul de a simţi şi a gîndi al românilor, aşa cum poate fi acesta sezisat din „lectura“ arhitecturii ca imagine materializată a spiritului, unele propoziţii interesind, probabil, şi pe filozofii culturii româneşti. Lectura cărţii va să fie făcută cu atenţie şi cu înţelegere faţă de pasiunea unui om care a practicat mai mult meşteşugul construirii decît al scrisului. De un extrem interes, teoretic şi practic, se vor dovedi desenele şi releveele de o clasică rigoare şi de o emoţionantă expresivitate, deschizînd ferestre noi spre 'înţelegerea şi accepta¬rea unei arhitecturi româneşti foarte moderne, opusă tristei și săracei arhitecturi citeodată practicată azi în oraşele noastre şi, din păcate, şi 'm satele noastre, contrazicînd nu numai trăsăturile arhitecturii tradiţionale, ci şi regulile arhitecturii moderne în care calitatea, confortul şi funcţionalitatea sînt primc.rdiale. Textul trebuie citit în permanentă confruntare cu desenele autorului, unealtă supremă şi argument decisiv. Ce înseamnă lumină, umbră şi reflex, cum sînt acestea puse în valoare de arhitectura „tradiţională“ românească, care sînt implicaţiile filozofice ale volumelor şi proporţiilor casei rurale şi urbane din România, toate acestea nu pot fi înţelese fără mijlocirea suverană a demonstraţiilor de tuş pe calc. Trecîndu-le în revistă, cititorul va avea imaginea vie a nesfîrşitei varietăţi a arhitecturii româneşti de veche tradiţie, conducînd pe nesimţite la expresia celui mai avansai modernism. Trecerea de la programul rural la cel urban se face organic, fiind o lecţie nu. numai de imitate spirituală ci şi de forţă creatoare. Analizele lui C.onstantin Joja aplicate la faţadele româneşti se pot desfăşura la infinit, pretîndu-se la o tratare matematică prin intermediul calcubatoarelor ce ar putea conduce la rezultate de cel mai mare interes în incexcarca de definire a specificităţii acestei arhitecturi. Privită în contextul sud- est european, arhitectura românească a lemnului se apropie mai mult de construcţiile constantinopolitane şi levantine, prin uşurătatea aeriană a structurilor, decît de cele ale interiorului continental balcanic, marcate de o anume masivitate determinată de împrejurările istorice ale unei existenţe frămîntate. Dar contactele şi relaţiile arhitecturii româneşti cu lumea balcanică sînt mult mai complexe şi mai greu de stabilit decît s-ar părea. Mai sînt necesare, fireşte, investigaţii suplimentare, de ordin comparatist, în această atît de complicată problematică, una din direcţiile fertile de cercetare fiind aceea propusă de Constantin Joja cu privire la dominanţa reflexului în arhitectura urbana şi a umbrei în arhitectura rurală romaneasca.
Constantin Joja a cercetat, a construit în spiritul concepţiei sale şi a restaurat şi reconstruit case vechi din mediul urban românesc. Viziunea sa de reprofilator al construcţiilor orăşeneşti s-a concreti-zat în cîteva exemple memorabile, între care Hanul lui Manuc şi Hanul cu Tei vor rămîne modele pentru arhitecţii viitorului. A pro-iectat şi a dus pînă la detalii imaginea vechilor Lipscani din Bucureşti, din păcate nedusă pînă la capăt de către constructori. După cum a remodelat în spiritul arhitecturii secolului al XVIII-lea vechi artere co¬merciale din Craiova, Piteşti, Buzău, toate, cu tristeţe o spunem, rămase în stadiu de proiect. Atenţia sa a fost atrasă îndeosebi de acele mari hanuri, expresie a unui anume mod de viaţă, ce făcea farmecul vechilor oraşe româneşti, de la Craiova, Caracal, Rîmnicu Vilcea, Piteşti, Cîm- pulung-Muscel, Tîrgovişte, Ploieşti, Buzău, Focşani, Galaţi, Brăila, pînă la Bîrlad, laşi, Botoşani, Piatra Neamţ, Fălticeni, Suceava, spre a nu mai vorbi de tîrgurile mai mărunte dar purtînd aceeaşi pecete a unei originale sinteze între lumea apusă a unui tîrziu Bizanţ orientalizat şi cea născîndă, în secolele XVIII-lea şi al XlX-lea muntenesc şi moldovenesc, a unui Occident trecut prin filtrele complexe ale Europei centrale şi răsăritene. în această plină de neprevăzut realitate arhitecturală, expresie directă a unei societăţi plină de vitalitate cum a fost şi este cea românească, situată la o răspîntie cultural-istorică, în această realitate Constantin Joja a operat secţiuni de studiu pline de ingeniozitate, spre a extrage esenţele unei arhitecturi originale, aici fiind locul să pomenim, de pildă, ideea sa simplă dar atît de eficientă pe planul demonstraţiei, de „tăiere“ a acoperişului caselor vechi româneşti, spre a le pune în lumină, nuda structură de ultim şi rafinat modernism, în care funcţionalitatea nu omoară vivacitatea compoziţională.

În viitoarea istorie a arhitecturii româmeşti şi a cercetării acestei arhitecturi, se conturează de pe acum o direcţie „nouă“, începută cam în deceniul al patrulea, tinzînd la instaurarea unui „tradiţionalism“ lucid, convertit de fapt în modernism, dar într-un modernism purtînd amprenta de neşters a spiritualităţii româneşti. în planul ideilor, a ştiinţei, a culturii, gestaţia este de lungă durată, aşa că această direcţie nouă începută prin anii 1930 de G. M. Cantacuzino, Adrian Gheorghiu, Constantin Joja, pare ca de-abia azi începe a avea o succesiune de oarecare amploare, cel puţin în domeniul cercetării, numele unor arhitecţi ca Tudor Oteteleşanus sau mai tinerii Eugenia Greceanu, Mircea Possa, sau foarte tinerii cercetători Mihai Ispir, Anca Bally, alăturindu-se în năzuinţa de a redescoperi virtuţile, pentru mulţi, surprinzător de moderne, ale unei arhitecturi crescute organic pe solul rodnic al civilizaţiei româneşti.
PAUL PETRESCU
27 iunie 1980



NOTA AUTORULUI

Cercetarea arhitecturii româneşti, dinainte de influenţa barocă şi neoclasică, prezentată în acest volum se refera numai la arhitec­tura civilă ţărănească şi urbana, arhitectura bisericeasca fiind cu­noscută şi studiată în amănunţime de cei mai valoroşi cercetători români şi străini.
Lucrarea de faţă a fost elaborată în urma studierii numai a exemplarelor de arhitectură civilă care existau în anul 1936 şi mai există încă, aşa că autorul s-a ferit pe cît posibil sa faca ipo­teze asupra elementelor de arhitectură şi de organizare spaţială pe care nu le-a întîlnit, asupra vechimii şi evoluţiei în timp a acestora, asupra numărului statistic al caselor cu sau fără prid­vor, cu un nivel sau două, muncă ce revine arheologilor, etnogra­filor şi istoricilor de arhitectură. Se poate presupune că arhitec­tura de lemn s-a prelungit în timp repetîndu-se, dar probe ma­teriale la noi în ţară nu există.
Nu am insistat asupra influenţelor, asupra întîietăţii foişoru­lui, pridvorului sau balustradei în arhitectura voievodala sau ţără­nească, problema fiind discutată cu argumente pro şi contra în studiile de specialitate.
Preocuparea principală a fost analiza valorilor plastice ale arhitecturii tradiţionale în starea în care o vedem astăzi, a sem­nificaţiei reale, a adevărului asupra potenţelor ei plastice actualizabile într-o arhitectura modernă specific românească.
Încercarea de a găsi locul arhitecturii noastre tradiţionale între valori universale necesită un studiu exhaustiv comparativ cu arhitectura ţărilor din jur, aşa încît cer să mi se socotească ex­presia, cînd va fi întîlnită, drept referire la valoarea certă, evi­dentă, valabilă de-a lungul timpurilor.
Întrucît arhitectura cu un singur nivel a fost cercetată şi publicată de specialişti eminenţi, analiza de faţă se refera numai la arhitectura cu două nivele sau mai multe, fie rezultînd din denivelările de teren, fie concepută astfel dintru început.
Pentru exemplarele prezentate există fotografii şi relevee.
C.  J.



CUVÎNT ÎNAINTE

Am încercat să înţeleg măsura în care, printre arte, arhitectura a fost creaţia cea mai puternic impregnată de un nesfîrşit lirism, acţioiiînd tainic asupra oamenilor, formîndu-i şi informîndu-i de felul diferit în care frumuseţea se revelează fiecărui neam în parte. Este greu de scris despre ceea ce arhitectura exprimă în mii de feluri cu atîta conciziune, spiritualitatea afectiv şi raţional structurată a oricărei comunităţi, nu­anţele poetice infinite pe care fiecare casă şi fiecare monument le-au încorporat şi le-au diversificat de-a lungul timpului.
întotdeauna a fost bine primită afirmaţia că numai încărcătura poetică ridică o construcţie la rangul de arhitectură şi că funcţiunea principală a acesteia este, alături de a da un habitat, una lirică. Cine nu este poet sau filozof nu poate să aiba-alte răspunsuri decît cele pe care i le sugerează arhitectura însăşi. Ca arhitecţi putem şti cît de dară sau difuză este poezia arhitecturii româneşti, ce semnificaţie oferă volumul, ritmul, valoarea umbrei şi luminii, liniatura de detaliu, de ce este atît de aeriană structura casei româneşti; apoi ce valoare de semn contrapus naturii dă românul casei sale, cît de activă este magia cu care o încarcă şi cu cite sensuri monumentale o face să iradieze.
Ca să probezi autenticitatea şi originalitatea arhitecturii româ­neşti trebuie să te referi la ţările din jur, la ideea generatoare a arhi­tecturii balcanice, a celei nord-est slave sau austro-ungară. Sînt lumi atît de diferite, cu grade de rafinament atît de puţin comparabile, încît totul devine uşor inteligibil.

Concepţia dominanta a arhitecturii noastre ţărăneşti nu a avut nevoie de mari eforturi pentru a trece în arhitectura urbană : o simplă extensiune în orizontal şi vertical precum şi închiderea cu geamuri a registrului de umbra al pridvorului, prezent şi la sat şi la oraş, a asi­gurat continuitatea stilistică.
Armoniile generatoare de poezie diferă întrucitva de la sat la. oraş, dar intensitatea expresivă nu a scăzut niciodată.
Sînt ani întregi de cînd interoghez arhitectura, căutînd potenţele ei expresive esenţiale, semnificaţiile ei, elementele puterii ei magice poezia de care este impregnată în detaliu şi în ansamble, la orice dimen­siune, spaţiul interior şi exterior care acţionează asupra noastră, con­ştient sau inconştient. Am zăbovit îndelung pî.nă să înţeleg semnifica­ţiile ei reale, privind şi reprivind, desenînd şi redesenînd case din arhi­tectura noastră ţărănească şi urbană, căutînd să-i surprind esenţa intimă prin mijlocul acestei proiecţii grafice cu totul obiective. Nu am putut ocoli tentaţia de a cerceta grafic şi arhitectura ţărilor vecine ; şi ast­fel, oarecum dezrobit de prejudecăţi am putut ajunge la valorile p as- tice pe care arhitectura noastră le-a încorporat. Mi-a fost aşa de greu să mă smulg seducţiei care mă cuprindea ori de cîte ori contemplam ori numai parcurgeam arhitectura, din sate şi oraşe, încît nu am ajuns decît foarte tîrziu, prea tîrziu, să-i cuprind valorile ei absolute
Nu scriu un testament, dar îndemn arhitecţii să nu piardă gîndi- rea, plastica tradiţională, să păstreze rădăcinile autentice, chiar sau toc­mai în curentul universalist de plastică modernă. Sînt atîtea potenţe plastice actualizabile în tradiţia arhitecturală românească civilă, încît orice încercări, neizbutite chiar, nu vor fi de prisos în efortul de a purta pe mai departe prestigiul civilizaţiei noastre care nu s-a născut în bordeie, într-o ţară fără oraşe, absentă la rafinamentele expresive ale arhitecturii, izgonită din marea arhitectură civilă monumentală a Europei medievale şi contemporane.
Ca şi poezia, arhitectura împrăştie o aură asupra tuturor clipelor zilei, cucerindu-ne fără voia noastră şi învăluindu-ne în arm-onii cu sonorităţi asemănătoare celei ale muzicii. Poţi să fii ostil, sau indife­rent arhitecturii, dar nu te poţi sustrage magiei ei, subtilă ca un parfum difuz în tot spaţiul înconjurător. Intensitatea şi varietatea luminii con- jera noi valori arhitecturii, care o face glorioasa în plina lumina so­lara, tristă sub ploaie, melancolica la lumina lunii, tandra sub cerul acoperit de nori. Construcţia care nu a încorporat idei, sentimente, poezie, nu poate să fie arhitectură ; ea devine un mediu distrugător de speranţe, de aspiraţii către frumos, un obstacol în calea armoniilor permise oamenilor.
Nu există arhitectură modestă : cînd a trecut pragul simplei func­ţionalităţi practice, cînd a fost gîndită şi realizată ca spaţiu liric, arhi­tectura de dimensiune mică sau mare, bogată sau săracă la ultima ex­presie, exprimîndu-se prin detalii rafinate sau prin structura goală de orice ornament, răspîndeşte prin formele ei cu aceeaşi forţă sensurile spirituale ale comunităţii.
Arhitectura poate fi expresia unei încîntări de viaţă, tot aşa cum poate fi şi a unei nesfîrşite plictiseli; a unei dragoste neţărmurite pen­tru oameni, dar şi a unei temeri permanente de ei şi de natură , poate fi expresie a bravurii, a generozităţii dar şi a avariţiei. Dar dincolo de toate acestea transpare aspiraţia creatorilor ti către frumuseţea abso­lută, în măsura în care noi, oamenii, sintem capabili să o cuprindem. De aici, şi paradoxul acestei arte. Ceea ce este însă extraordinar, e modul cum se nasc corespondenţele între două sau mai multe edificii completînd şi amplificînd mediul expresiv creat în jurul lor, o ade­vărata viaţă armonizată simfonic, în care chiar stridenţele îşi au rolul lor. Astfel, atît satul cit şi oraşul devin spaţii imitare, în care şi con­strucţiile reprezentînd stilistic evoluţia în timp a aceleiaşi gîndiri arhi­tecturale se integrează în armonia generală. Omşul şi satul rămîn or­ganisme vii, activante, medii propice, stimulatoare creaţiei, atîta vreme cît construcţii noi ignorînd rădăcinile tradiţionale ale alfabetului expre­siv şi sensurile arhitecturale ale comunităţii nu vin să sufoce, în numele unei universalităţi plastice, armoniile şi poezia pe care neamul le are in sînge şi le-a rafinat de-a lungul atîtor secole.
Nu poate fi vorba de urîţenia unei arhitecturi, aşa cum poate fi atunci cînd ne referim la o construcţie lipsită de orice intenţii plas­tice. Dar sînt arhitecturi în care orice principiu de unitate, dc ordine, de raţiune constructivă este încălcat, în care în acelaşi ansamblu sînt întrebuinţate multiple sisteme expresive, mai multe scriituri decorative, efecte volumetrice stridente, excesive încărcături decorative sau sensuri plastice contradictorii. Acestea pot da efecte pitoreşti, un lirism de- bordant, dar turbură echilibrul poetic pe care arhitectura, încorporlnd spiritualitatea ce înnobilează expresia, îl imprimă spaţiului interior şi exterior. La monumentalitate poate ajunge orice arhitectură care nu vi­zează exclusiv pitorescul, surpriza, efectele, prin culoare, prin dezordine, prin multitudinea şi variaţia elementelor constructive şi decorative, prin senzualitatea materială şi sentimentală.
Lipsită cum a fost întotdeauna de aceste tentaţii, arhitectura ro­mânească tradiţională s-a păstrat într-o monumentalitate elocventă, la orice dimensiune, în sat şi oraş. Abia contactul cu arhitectura occiden­tală, în secolul al XlX-lea, a putut să modifice înţelegerea clasică a tra­diţiei noastre arhitecturale, începînd cu şcoala neoromânească. Aceasta s-a întîmplat numai arhitecţilor, nu şi meşterilor, care au continuat să dezvolte valorile plastice autentice, pînă la primul război mondial.
Pentru a beneficia de monumentalitate, arhitectura noastră, ţără­nească şi urbană, nu a avut nevoie să fie sculpturală, toate posibilită­ţile ei expresive, toată bogăţia de armonii valorificîndu-se prin gene­roase compoziţii de registre umbrite sau luminoase.
încărcătura ei poetică este lirică, faţă de arhitectura occidentala, predominant epică, sau cea orientală, de rafinată senzualitate. Arhitec­tura românească este echilibrată, fără asprimi şi noduri, fără contraste răsunătoare. Chiar opoziţia umbră-reflex-lumină este întotdeauna armo­nizată, incitînd la meditaţie, seninătate şi linişte, cu rafinamentul unei expresii plastice îndelung experimentate.
Căci nici o arhitectură nu e un dar instinctiv, ci o căutare asiduă de-a lungul secolelor ; o şlefuire neîncetată.
Nu vreau să fiu şi nu sînt apologet lipsit de luciditate al arhitec- turilor vechi civile sau bisericeşti. însă am încercai din prima tinereţe să înţeleg care este firul conducător al semnifica\iilor încorporate în această arhitectură, ce valori plastice perene înglobează, cîte au fost epuizate şi cîte au rămas pline de viaţă şi de înţeles, gata să revină in actualitate.
Ca orice tînăr absolvent în deceniul al IV-lea al secolului nos­tru, am iubit arhitectura modernă şi nu visam decît să-i pot descifra idealurile. Cărţile lui Wright, Corbusier, lucrările lui Mies, Gropius, Aalto, Neutra, erau singurele pe care le puteam înţelege. Dar nu ad- miteam că arhitectura trebuie să fie internaţională, să uniformizeze geniul creator al atîtor popoare care au dat omenirii tezaure de artă. Originalitatea, specificitatea în arhitectură nu putea fi înlocuită cu un cadru stilistic imuabil, cu un singur modul valabil pentru toate expresiile prin care arhitectura era obligată să ilustreze personalitatea fiecărei comunităţi pe care o exprima.
Admiram pe atunci marii creatori ai arhitecturii moderne, care ei înşişi infirmau posibilitatea unui singur fel de a gîndi această arhitec­tură. Tineri cum eram, nu am fi ieşit cu nimic din breviarul ei şi ceea ce lucram era pe un singur calapod. Dar astăzi, după 40 de ani de evoluţie a arhitecturii moderne, cînd s-au făcut atîtea cuceriri peste tot în lume, ne bucurăm că a fost spart cercul care anula specificul, autenticul. Un suflu nou animă în deceniul al V 111-lea arhitectura mon­dială şi ne apropiem de faza glorioasă a arhitecturii, în toată plenitudi­nea ei expresivă, creatoare de medii interioare şi exterioare exacte, pline de semnificaţii tonice prin poezia lor, adevărate medii magice capabile să libereze puterile creatoare ale omului.
Rămîn şi astăzi credincios sensurilor şi posibilităţilor de plastică perfectă a arhitecturii moderne şi cred în viitorul ei; rămîn refractar oricărui „revival“. Dar caut, cum am căutat de tînăr, să aflu potenţele plastice ?ieexploatate care se găsesc în rădăcinile arhitecturii româ­neşti şi ale oricărei arhitectpiri, acele valori care să garanteze autenti­citatea şi viabilitatea realizărilor arhitecturale de azi şi de mîine.
Desenînd arhitectura tradiţională fără acoperiş, am căutat să pre­zint mai clar sensurile plastice care se ascundeau sub acesta, să eliberez imaginaţia creatoare de orice urmă de pitoresc pe care acoperişul ar fi putut să-l sugereze.
Se nasc astfel posibilităţi nenumărate de variaţie a proporţiilor marcate de distanţa între stîlpi, de contrastele dintre suprafeţele de lumină şi cele de umbră, de fărămiţarea sau deplasarea plinurilor lumi­noase, de marcarea puternică sau estompată a scării monumentale sau discrete, toate în cea mai curată înţelegere plastică modernă. Dezbrăcate de ornamente, arhitectura tradiţională românească şi cea modernă se găsesc pe drumul purităţii cristaline a plasticii moderne în orice artă. Nu am izbutit în suficientă măsură să punem în construcţii noi valorile tradiţiei româneşti, pentru ca nu au putut fi încă învinse prejudecăţile.
Dacă nu ar fi decît cele de balcanism, de pitoresc, de minor. Dar sînt şi prejudecăţi moderne care împiedica apropierea de sensurile auteyi- tice şi anume necesitatea independenţei totale a fiecărei creaţii şi a fiecărui creator ; ruptura totală de orice ar putea aduce aminte de alte creaţii, chiar din anul trecut. Efortul de perfecţionare a'l modului de a gîndi arhitectonic nu mai este nici cel al anticilor, nici al goticului, nici al barocului. Trăim sub alte viteze.
Totuşi lumină, soare, aer, verdeaţă nu sînt numai cuceriri ale arhi­tecturii moderne, iar planul liber se poate îmbina perfect cu expresia faţadei de umbră dominantă a arhitecturii, rezultată din actualizarea arhitecturii tradiţionale.
Nu sînt nicăieri, în nici o ţară, piedici pentru actualizarea viziunii plastice funciare a fiecărui popor, pentru că nu sînt piedici de a ne exprima în orice material, în orice forme, ritmuri şi sisteme, volume­trice. în arhitectură nu contează valoarea materialului în sine, ci co­respondenţele, ritmurile, luminozităţile, acordurile realizate între ele­mentele construcţiei, între plan, secţiune şi faţadă, acordul cu evoluţia celorlalte arte, acordul cu gîndirea ştiinţifică şi filozofică, cu sensibili­tatea omului de azi. Numărul parametrilor condiţionînd creaţia actuală se micşorează substanţial dacă vom cunoaşte potenţele plastice ale tra­diţiei, sistemul de gîndire al expresiei arhitecturale proprii neamului, ataşamentul tradiţional la echilibrul valorilor de umbră şi lumină, li­bertatea de ritm în unitatea volumetrică.
Toate acestea nu le poate descoperi decît cercetarea şi analiza per­sonală a fiecărui arhitect care mai crede că arhitectura trebuie să ramînă o artă şi nu inginerie pură, o artă căreia trebuie sa i se supună toate disciplinele care colaborează la realizarea unui edificiu, o artă care să rămînă bunul de cultură indispensabil vieţii pe păm'int.
Deşi a apărut mai tîrziu (pictura în peşteri şi ceramica şi sculp­tura de 40 000 ani), arhitectura a creat spaţiul interior şi exterior fără de care nici pictura, nici sculptura şi toate celelalte arte, ceramică, mobilier, vitralii, stucatura, boazeria nu ar fi putut ajunge la dezvol­tarea de acum 45000 de ani pînă azi. Arhitectura a creat mediul urban prielnic cugetării filozofice şi ştiinţifice şi a încorporat toată istoria şi spiritualitatea poporului, reprezentîndu-i cultura în totalita­tea ei.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu